Psihodrama este atât o tehnică psihoterapeutică, cât și un mecanism de consiliere psihologică dezvoltat de J. Moreno. În psihodrama clasică, mecanismul improvizației dramatice este folosit pentru a studia viața interioară a subiectului. Munca indivizilor care își finalizează propriile acțiuni prin teatralizare, expresie dramatică de sine și jocuri de rol este baza metodei psihodramei.

Psihotrama ca metodă de psihoterapie este folosită ca practică individuală (monodrama) și în acțiune de grup. Metoda psihodramei presupune utilizarea comunicării verbale și a interacțiunii non-verbale. Sesiunea se bazează pe jocul mai multor scene care pot descrie, de exemplu, amintirile clientului cu privire la unele evenimente trecute, unele situații neterminate, visele sau fanteziile sale, etc. Aceste scene pot fi aproape de realitate sau pot scoate la iveală procesele interne ale psihicului. Cu ajutorul jocului pe scenă al propriilor sale momente de viață, subiectul primește posibilitatea de a dobândi abilități care îi vor fi utile în viitor.

Metoda psihodramei

O practică psihoterapeutică, care este un joc de rol, se numește psihodrama. În procesul unui astfel de joc are loc improvizația dramatică, contribuind la studiul lumii interioare a subiecților și la crearea condițiilor pentru exprimarea spontană a sentimentelor, strâns asociate cu cele mai semnificative probleme pentru individ .

Psihodrama de grup se bazează pe standardele de joc.

Conceptul psihodramei ca tehnică corecțională a apărut ca urmare a unui experiment pus în scenă de J. L. Moreno. Un astfel de experiment a fost numit ulterior „teatru spontan”. Pentru prima dată, Moreno s-a gândit la componenta terapeutică a tehnicilor de joc atunci când a văzut cum copiii care se plimbau în parcurile din Viena își jucau propriile fantezii. În timpul experimentelor de a juca situații, Moreno a observat că apare spontaneitatea, se produce creativitate, apare un adevărat contact emoțional care leagă participanții în situație, așa-numita catarsă, care ajută indivizii și indivizii să realizeze activitate creativă și intuiție.

Psihodrama de grup oferă subiectului rolul de erou în joc. Conținutul jocului ar trebui să fie fixat pe probleme de personalitate, ceea ce contribuie la exprimarea liberă a sentimentelor unuia în improvizațiile controlate de terapeut. Participanții la psihodramă monitorizează cu atenție evenimentele și compară acțiunile în curs de desfășurare pe scena jocului cu propriile dificultăți.

Scopul psihodramei este diagnosticarea și corectarea impactului asupra stărilor de spirit inadecvate și a răspunsurilor emoționale, eliminarea lor, aprofundarea autocunoașterii și elaborarea percepției sociale.

Psihodrama ajută la dezvăluirea emoțiilor profunde într-o configurație mult mai saturată și eficientă decât permit alte tehnici bazate pe o descriere verbală a experienței.

În procesul psihodramei, un individ găsește metode eficiente pentru rezolvarea problemelor de natură psihologică la diferite niveluri: de la zi la zi la existențial. Subiectul, cu ajutorul terapeutului și al participanților, reproduce evenimente de viață semnificative într-un act dramatic, joacă scene care sunt legate de situația problemei sale. Toate scenele sunt redate în conformitate cu principiul „aici și acum”, cu alte cuvinte, ele nu depind de momentul apariției situațiilor. Acțiunea este structurată astfel încât să faciliteze concretizarea situației problematice. Analiza noilor roluri, reacții alternative, stiluri de comportament afectiv, căutarea și testarea în practică a modelelor mai rodnice pentru rezolvarea problemei. Acțiunile fizice pe care se construiește psihodrama cresc posibilitatea folosirii unei surse atât de semnificative de cunoaștere a propriei persoane și a altora ca semnale ale comportamentului non-verbal.

Psihodrama are ca scop ajutarea persoanelor care au dificultăți în a-și exprima verbal sentimentele și experiențele de viață. În procesul psihodramei, subiectul este simultan personajul principal al situației jucate, creatorul său, cercetătorul de sine și al vieții sale.

Psihodrama copiilor este utilizată pe scară largă pentru comportamentul deviant pentru a elimina răspunsurile emoționale inadecvate și pentru a dezvolta abilitățile de percepție socială.

Tipurile de psihodrama au fost propuse de A. Voltman, cum ar fi dramatizarea marionetelor și bio-dramă. O trăsătură caracteristică a bio-dramei este distribuirea rolurilor animalelor între bebeluși. Voltman credea că este mai ușor pentru un bebeluș, mai ales în etapa de vârstă preșcolară, să joace rolul unui fel de animal decât să se joace pe el însuși, tovarăși sau rude. Dramatizarea păpușilor implică jocul adulților în fața unui copil cu stări semnificative sau situații de conflict printr-un spectacol de păpuși. Dramatizarea păpușilor este recomandată să fie utilizată la bebeluși cu care comunicarea este dificilă și care se află în perioada de vârstă preșcolară și preșcolară.

Există și alte tipuri de psihodrame. De exemplu, unul dintre indivizii care participă la o sesiune terapeutică de grup într-o formă teatrală demonstrează sau vorbește despre evenimente din viață. În acest caz, rolul cheie joacă improvizația și dispoziția prietenoasă a grupului.

Metodele psihodrama pot fi utilizate ca tehnici psihoterapeutice independente, dar, împreună cu aceasta, utilizarea sa în combinație cu alte metode terapeutice de practică de grup, de exemplu, cu discuții de grup, este mai eficientă.

Psihodrama în psihoterapie previne raționalizarea excesivă, ajută subiectul să-și manifeste emoții, a căror exprimare este dificilă cu ajutorul verbal și ajută la obținerea conștientizării. Această metodă ca o componentă a practicii de grup este utilizată pe scară largă în procesul de corecție cu tulburări emoționale, terapia unor boli psihosomatice, în munca psihocorrecțională a familiei.

O importanță deosebită în practica psihodramatică este efectul catarsei care apare ca urmare a răspunsului la conflictele interne găsite în procesul unui act psihodramatic.

Elementele psihodramei sunt destul de populare în alte domenii psihoterapeutice, de exemplu, în terapia gestaltă sau terapia orientată spre comportament.

Gestalt și psihodrama astăzi sunt printre cele mai prioritare și populare. La urma urmei, sunt testate în timp, au o bază teoretică dezvoltată și o bază practică, sunt practicate pe scară largă în multe țări. De asemenea, este important ca domeniile de utilizare a metodelor psihodramatice și abordarea gestaltă să nu aibă aproape delimitări. Ele pot fi aplicate la fel de eficient, atât în ​​practici psihologice, cât și în muncă socială. Universalitatea acestor tehnici le permite să fie utilizate în munca individuală cu subiecții și în munca de grup, indiferent de numărul de participanți.

Gestaltul și psihodrama nu sunt doar metode de psihoterapie sau un set de tehnici utilizate la antrenament. Acesta este în principal un mod de gândire, practica de înțelegere de zi cu zi a propriei vieți aici și acum, contribuind la formarea personalității.

Sarcinile psihodramei includ regândirea creativă a propriilor conflicte, formarea unor aspecte mai avansate și adecvate ale autoidentificării de către o persoană, depășirea unor modele de comportament distructive și stiluri de răspuns emoțional, dezvoltarea de noi reacții comportamentale adecvate și modele de răspuns emoțional.

Conducerea clasică a sesiunilor de psihodrama conține 5 poziții cheie. Protagonistul se află pe prima poziție, adică primul jucător care prezintă într-un act psihodramatic un erou, un actor principal, care își demonstrează propriile probleme. A doua poziție este ocupată de director sau de facilitator. Cu ajutorul său, protagonistul își reînvie propria realitate reală. Cu alte cuvinte, regizorul este un individ care ajută clientul să-și analizeze propriile probleme, creează atmosfera potrivită în grup și distribuie rolurile între participanți. A treia poziție este ocupată de auxiliarul „I”, care sunt alți membri ai grupului, jucând roluri secundare și sporind acțiunile regizorului. Principalele funcții ale „I” auxiliar includ jocul rolurilor necesare pentru ca protagonistul să își realizeze planul, ajutându-l pe protagonist să-și înțeleagă percepția relațiilor cu alți actori, manifestarea relațiilor de protagonist inconștient, ajutându-l pe protagonist în tranziția de la un act dramatic la viața reală. A patra poziție este ocupată de spectatori care sunt membri ai grupului care nu sunt implicați direct în actul psihodramatic, dar care participă la discuții suplimentare despre situație la finalizarea jocului. Scena este pe poziția a cincea. O scenă este un loc dintr-o cameră sau un alt spațiu în care se joacă o acțiune scenică.

Psihodrama Moreno

Dezvoltarea metodelor de grup de psihoterapie ca direcție terapeutică unică este strâns legată de numele lui J. Moreno. Practica psihodramatică din ultimele decenii a fost aplicată eficient în aproape toate țările europene și Statele Unite.

Conceptele de bază ale practicii psihodramatice includ: roluri și diverse jocuri de rol, corpul, spontaneitatea, intuiția și catarsia.

Este necesar să înțelegem diferența fundamentală în practica psihodramatică ca metodă de terapie de la forma teatrală a jocului de rol. Dacă în teatru absolut toate rolurile sunt distribuite și pictate de autor, atunci în practicile psihodramatice nu înseamnă niciun scenariu predeterminat.

În psihodrama, toți participanții recreează scenariul în procesul de dezvoltare a complotului și nu bănuiesc la ce poate duce acest lucru. Rolurile implicate în scenariu sunt alese și împărțite între ele. Terapeutul nu face decât să clarifice principalele reguli și încurajează toate tipurile de improvizație și spontaneitate din interiorul lor.

Conceptul de „corp” este asemănător cu transferul (transferul) lui Z. Freud. Prin analiza transferului, Freud a însemnat unul dintre instrumentele tehnice ale practicii psihanalizei, prin care a încercat să descrie personalitatea pacientului și să identifice cauzele care provoacă apariția nevrozei. Un transfer înseamnă un proces de empatie ( empatie ) de către un psihoterapeut pentru sentimentele și stările emoționale ale clientului.

Moreno, în propria sa metodă, combină sub un concept de „corp” transferul și contra-transferul, care caracterizează procesul de empatie regizat reciproc - psihoterapeutul - pacient și între toți cei implicați în psihodrama. Împreună cu aceasta, în psihodrama, transferul și contra-transferul sunt utilizate nu atât pentru capacitatea de a caracteriza personalitatea subiectului, ci pentru efectul terapeutic pentru auto-dezvăluirea și victoria asupra anumitor complexe și nevroze, pentru a spori procesul de grup.

Prin spontaneitate, el a însemnat răspunsul și percepția naturală (neintenționată). Mulți clienți sunt prea înghesuiți în propriile lor mecanisme de apărare psihologică și standarde de comportament. Dobândirea unei asemenea spontaneități și naturalețe îi ajută pe indivizi să se elibereze eficient de propriile complexe și, ca urmare, de nevroză. Pentru ca indivizii să câștige spontaneitate, psihoterapeutul trebuie doar să-i împingă să acționeze „aici și acum” în acest caz, fără a-și impune propriul scenariu al jocului de rol.

Catharsis în tragedia greacă antică denota așa-numita purificare, intuiția prin suferință. În psihanaliză, Freud a folosit conceptul de catarsă în sensul de a dezvălui cauzele nevrozei prin tulburări emoționale intense și ușurarea rezultată, adică vindecarea. Într-un scenariu psihodramatic, nu numai protagonistul și toți participanții la o anumită poveste ar trebui să supraviețuiască catarsei, ci și a tuturor celorlalți indivizi care nu participă la o anumită situație, ci sunt spectatori. Cu J. Moreno, procesul de catarsă este o sarcină cheie a participanților la procesul psihodramatic și empatizarea spectatorilor. Are un efect psihoterapeutic asupra lor.

Conceptul de insight în traducere din limba engleză are semnificația „insight neașteptat” și înseamnă o înțelegere neașteptată de către subiectul propriilor probleme sau o modificare a punctului de vedere al propriei persoane, extinzând posibilitățile de rezolvare a problemelor. Perspectiva apare de obicei din cauza catarsei. Atmosfera și dinamismul acțiunii psihodramei ar trebui să conducă subiecții la catarsie, iar prin aceasta la intuiție.

O sesiune de psihodrama constă în a explica grupului semnificația și sarcinile de bază ale practicii psihodramatice, care descrie etapele implementării. Realizarea practică a psihodramei conține mai multe etape și trei etape de organizare a psihodramei în sine.

Astăzi, psihodrama copiilor câștigă popularitate specială pentru tratamentul comportamentului lor nevrotic. Jocul în psihodrama nu este doar un joc simbolic asupra conflictelor, ci și o procesare activă a experienței. În psihodrama, se lucrează adevărat pentru depășirea și rezolvarea situațiilor de conflict. În joc, copiii se simt și se experimentează ca un inginer de proiectare creativă, creator, co-creator al propriilor lor vieți. Psihodrama oferă oportunitatea copiilor de a se „naște din nou” pentru o viață mai satisfăcătoare.
Psihodrama copiilor este concentrată pe crearea unei personalități creative și naturale, deci nu se limitează la eliminarea tulburărilor, ci își revine sarcina principală în promovarea dezvoltării unei personalități expresive, creative. Psihodrama copiilor servește la stimularea și susținerea unei firimituri de spontaneitate, naturalețe și activitate creativă.

Tehnici de psihodrama

Astăzi există un întreg institut de psihodrama, al cărui scop este de a ajuta la dezvoltarea și aplicarea diverselor tehnici și instrumente ale psihodramei în diverse domenii de activitate, de exemplu, în psihoterapie sau educație. Prin urmare, practica psihodramatică se caracterizează prin echipamente tehnice semnificative. Majoritatea tehnicilor au fost dezvoltate și puse în practică într-o situație specifică. Cu toate acestea, există tehnici universale care nu depind de conținutul situației problemei.

De regulă, la începutul lucrării se folosește tehnica de a se reprezenta pe sine. Permite subiectului în scene scurte să-și imagineze sau să înfățișeze personalități semnificative. Această tehnică poate fi realizată în monolog sau sub forma unui interviu. Reprezentarea în ea are ca scop furnizarea de informații despre adevăratul comportament al subiectului și nu despre fanteziile sale despre el însuși. În acest caz, subiectul însuși decide ce informații să furnizeze, ceea ce contribuie la un sentiment de securitate. Intrarea într-un act psihodramatic prin această tehnică crește efectul încălzirii, oferă posibilitatea de a se concentra asupra problemei.

Tehnica de a juca un rol implică recunoașterea și a fi în rol. În mare parte, este realizat de „I” auxiliar în același timp, contribuind la protagonist în stabilirea complotului propriei sale vieți.

Dubla tehnică sugerează că „eu” auxiliar joacă rolul de protagonist. În acest caz, „dublul” este recomandat să fie amplasat în spate și ușor departe de protagonist. La începutul procesului, el ar trebui să încerce să devină un fel de umbră a protagonistului și cu ajutorul mișcărilor, modul de a se exprima, se obișnuiește cu starea protagonistului. În acest caz, „I” auxiliar primește feedback de la protagonist, este ghidat de acesta și își ajustează în consecință propriul comportament. După aceea, „dubla” încearcă să-și aprofundeze propria înțelegere și să exprime un aspect substanțial care nu este demonstrat de protagonist. La rândul său, prototipul poate să accepte variația propusă sau să o ignore. El poate, de asemenea, să nu fie de acord și să-și exprime dezacordul într-o manieră calmă sau reacții emoționale violente. La sfârșitul acestei tehnici, participanții rămași sunt conectați pentru a discuta despre acțiunile „dublei”.

În multe țări moderne, Institutul de psihodrama oferă oportunitatea de a studia și aplica toate tipurile de tehnici pentru o utilizare ulterioară în practică.

Antrenament psihodrama

Antrenamentul presupune trei etape și utilizarea exercițiilor.

Exercițiile de psihodrama pot stabili diverse obiective: de la așa-numita încălzire până la dezvoltarea abilităților de joc. Exercițiile pot fi folosite pentru a elibera participanții, de exemplu, să aplice elemente de gimnastică de grup sau pantomimă în perechi sau triplu.

În prima etapă, povara principală îi revine regizorului. Здесь к его задачам относят: достижение раскрепощения участников, преодоления двигательной зажатости, поощрение, стимулирование возникновения спонтанности невербального словесного проявления эмоций, фокусирование внимания участников на решении общей цели.
Психодрама упражнения способствуют приобретению группой раскованности, естественности и спонтанности. При этом, чем быстрее они приобретут такие состояния, тем эффективнее произойдет налаживание процесса психодрамы.

После приобретения субъектами определенной доли раскованности, естественности и сотворения активной творческой обстановки вследствие грамотно проведенной разминки наступает вторая стадия терапии – основная часть психодраматической практики.
Вначале ведущий определяет протагониста и просит его выбрать важную для него ситуацию, тему или проблему, познакомить всех с общей идеей сюжета, который протагонист желает разыграть. Режиссер обращает внимание участников, что протагонист преподносит только общую направленность, а непосредственно развитие действий должно быть спонтанным в психодраме. После этого протагонисту необходимо подобрать себе партнеров, которые будут являться его вспомогательными «Я», и объяснить им задачи. Дальше происходит непосредственное обыгрывание протагонистом намеченного сюжета.
На завершающей стадии психодрамы происходит совместное обсуждение действий и анализ поведения протагониста и других участников. В таком обсуждении надлежит участвовать всем участником процесса.